Când eram prunci cu vise mari și ne întrebau la școală ce vrem să ajungem „când ne facem mari”, toți răspundeam inginer, astronaut, milițian și alte meserii cu uniformă sau prestigiu. Niciunul însă nu ridica două degete în sus ca să spună, cu fruntea sus: boschetar. Și totuși, din toată clasa a opta terminată prin anii '80, viața a făcut o selecție atentă: doi dintre noi au ajuns să practice această nobilă „meserie”. Eu sunt unul dintre ei.
Și iata pe scurt, ce a trebuit sa afu, ßi, mai ales să simt, pe pielea mea:
Mecanismul instituțional al excluziunii: Reality check pentru persoanele fără adăpost din București
Starea de vulnerabilitate extremă în spațiul urban din România evidențiază o discrepanță majoră între cadrul constitutional garantat și practica teritorială. Deși drepturile fundamentale se aplică teoretic tuturor cetățenilor, accesul la securitate fizică, adăpost și demnitate este sever limitat de o serie de hățișuri administrative și practici represive.
Etapele ciclului de excluziune socială
Evacuarea din spațiul public și hărțuirea urbană Utilizarea mobilierului urban (bănci, parcuri) pentru odihnă atrage intervenția imediată a forțelor de ordine sau alungarea directă sub pretextul menținerii ordinii publice. În cazurile în care persoana fără adăpost devine victima unor infracțiuni (tâlhării, violențe), sesizarea autorităților se întoarce frecvent împotriva victimei, intervenind blamarea acesteia pentru prezența în spațiul public.
Adăposturile de noapte: Condiții precare și lipsă de siguranță Trimiterea către centrele de noapte gestionează problema doar la nivel de cifre. În interiorul acestor facilități, beneficiarii se confruntă adesea cu riscuri epidemiologice, lipsă de igienă și furtul bunurilor personale. Orice sesizare sau plângere privind condițiile din adăposturi este ignorată de personalul administrativ.
Subordonarea ONG-urilor și dependența de fonduri publice Sectorul nongovernmental specializat este adesea condiționat de politicile Direcțiilor Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului (DGASPC). Pentru a-și menține finanțările și autorizațiile, organizațiile sunt presate să raporteze un număr constant de „beneficiari cazați”, prioritizând normele numerice în detrimentul calității serviciilor sau al integrării reale.
Interzicerea adăposturilor improvizate Construirea unui refugiu improvizat este sancționată sau demolată direct. Persoanei îi rămâne doar opțiunea de a accepta condițiile din centrele oficiale — unde își pierde puținul inventar personal adunat — sau de a rămâne în mișcare continuă.
Deteriorarea sănătății fizice și psihice Privarea prelungită de somn, expunerea la intemperii, stresul cronic și lipsa perspectivelor duc rapid la erodarea sănătății mintale și la degradare fizică ireversibilă.
Eșecul modelului actual în raport cu politicile de tip „Housing First”
În timp ce modelele internaționale de succes se bazează pe abordarea Housing First (asigurarea unei locuințe stabile ca prim pas incondiționat pentru reintegrare), sistemul local funcționează pe un ultimatum rigid: acceptarea adăpostului de noapte sau alungarea.
Singurul drept exercitat nestingherit rămâne libertatea de mișcare — o libertate iluzorie ce se traduce prin strămutare involuntară permanentă, acoperită de raportări oficiale care cosmetizează realitatea din teren.
Mai am doar doua trei þigle pe mansardă. Și alea vai de mama lor, dau să cadă. Încerc sâ le menþin la poziție, mâcar până termin ce am început.
PS: Dacă vă intrebați ce este cu al doilea coleg, nici eu nu mai știu nimic de el. Așa e la noi, existâm pânâ nu mai existăm...