Așa, și atât. Totul trebuia să decurgă conform proverbului „cum îți așterni, așa dormi”; doar nu o să dau vina pe Moș Crăciun că am ajuns așa. Totul reprezintă suma alegerilor mele. Și asta a fost tot. În 2014, după multe alegeri „bune”, am ajuns pe stradă, inevitabil. Mai exact în București, orașul meu natal. Cu excepția faptului că nu aveam casă și dormeam pe unde apucam, consideram că sunt văzut ca om, nu ca animal. Nu cerșeam, nu furam, nu făceam scandal și, mai ales, nu aveam nevoie să fiu asistat social sau să solicit bani de la primărie. Credeam că sunt un om liber, nu un număr de dosar care doar aduce bani șmecherilor din protecția socială. Dar socoteala din târg... Trebuia să mă conving că iarna nu-i ca vara. Am ajuns într-un adăpost administrat de primărie, unde era mai rău ca la pușcărie. Am plecat de acolo după o lună și am dormit pe gheață. Eram liber măcar. S-a ivit posibilitatea să fiu filmat pentru un documentar produs de Vira, unde am putut să-mi exprim nemulțumirile. Apoi, prin SAMUSOCIAL, a apărut o nouă oportunitate: un alt film, cu un videoproducător independent. Eram tare entuziasmat că o să pot arăta lumii minciuna primăriei în legătură cu adăposturile. Țeapă: am filmat pe câteva conserve, cu un ditamai contractul în favoarea SAMUSOCIAL, care făcea acel film în scop de milogeală — fundraising fiind titulatura oficială. Bineînțeles că puteam vorbi orice, dar la montaj intra doar ce voiau ei: ce nenorociți suntem noi și cum ne ajută ei trimițându-ne în adăposturile alea „bune”, plus alte chestii de genul. Am încercat cu disperare să fac rost de o cameră foto-video, să produc un filmuleț al meu și să fac niște poze. Producătorul mi-a oferit una, printr-un asistent, dar fără dreptul de a descărca materialul în tableta mea. Așa că am zis pas. Iar în 2018, văzând că nu am nicio șansă, am făcut slideshow-uri și am pus în fundal o coloană sonoră dictată de mine. A interesat pe cineva? Normal că nu, doar toată lista de „prieteni” era plină tot de „ei”. Ce să o mai lungim: au trecut anii și am trecut prin multe. La sfârșitul lui 2025, am început să scriu o carte despre toate astea. M-am îmbolnăvit și am stat câteva luni la pat, dar am tot scris. Pe un nenorocit de telefon cu 2 GB RAM... Aveam nevoie de laptop și curent, dar cine să-mi dea? În loc să iasă o carte normală, în format PDF sau e-book, au ieșit vreo 45 de fișiere .odt. Înainte de Paștele din 2026, a ajuns la un editor. Este septembrie și încă e „în studiu”. Iar eu încă fac totul pe telefon, deși nu prea am ce face cu el. Inclusiv acest website. Și simt că sunt la fel ca în primii ani, blestemat să nu pot obține sculele care mi-ar scurta enorm timpul de publicare și ar face totul normal. Iar bomboana de pe tort abia acum vine: să nu am voie să trăiesc liber în București — sau oriunde în România — este 100% legal. Cu alineat și literă, cu HCL și Poliție Locală. Nu am dreptul decât să „circul”. De restul se ocupă statul, să-mi fie „bine”. Și asta pe bani europeni sau, mai rău, din banii contribuabililor. Arăt totul în carte și pe acest site. Măcar de s-ar schimba ceva după. Doamne ajută!.
← Înapoi la Acasa