"
La Palade (Adăpostul Sf. Ioan)
Era la sfârșitul lui noiembrie 2014. Se înnoptase, era frig și burnița mărunt și rece. Umblam zgribuliți prin gară, așteptând să se închidă casa de bilete, să ne băgăm la somn. Când, deodată, iar armata de polițiști:
— „Hai, bă, afară din gară, s-a deschis adăpostul!”
Păi cum să ajungem acolo pe ploaie?
— „Nu ne interesează, afară!”
În ciuda lor, un băiat mai fâșneț pune mâna pe telefon și sună la 112. Solicită ambulanțe de transport și ne dăm toți CNP-urile prin telefon. Ne anunță că sosesc. Așa de frumos se uitau polițiștii la noi, Doamne-Doamne… mai să ne mănânce de vii pentru tupeul ăsta.
Și vin salvările pe bandă rulantă. Ordinea era făcută din start și, pentru sectorul cinci, suntem eu, Tudor țiganul și Elena. Intrăm în ambulanță și decolăm.
Tudor își freacă fericit mâinile: pe el îl cunoaște la Palade și o să-l bage pe cameră, nu la etajul 4. Scoate din paporniță o sticlă de „Noroc” la trei litri și ne îmbie la băutură. Pe el îl primesc oricum, e un fel de VIP. Refuz să beau. Termină sticla cu Elena.
Ajungem în curtea adăpostului. Din start, Elena este reîmbarcată:
— „Nu se primesc femei.”
Urcăm treptele. Paza:
— „Toate sacoșile le lăsați aici, la ușă. Nu aveți voie înăuntru cu mâncare, obiecte ascuțite, brichete, unghiere, aparate de ras… cu nimic.”
— „Bine, și dacă vrem să fumăm?”
— „Coborâți în grup organizat până la ora 22 și vi se oferă de către paznici o brichetă.”
Ne conformăm. Intrăm pe ușa la biroul de primiri. Control corporal. Tot ce este interzis zboară într-o cutie de carton, cu mesajul: „Le recuperați dimineața.”
Control medical: zero. Măcar în cap și la gulere să se fi uitat.
Urmează alcooltestul:
— „Suflă tare.”
Tudor bubuie aparatul. Îl dau afară.
Eu trec. Zero.
Mi se arată ruta și mi se înmânează două sandvișuri groase cât ziarul, cu mesajul că, până ocolesc clădirea până la ușa indicată, trebuie să le mănânc. Bag în mine, ajung la ușă. Alți paznici, alt control corporal. Apoi alte indicații:
— „Urcă scările și la etajul patru te cazează colegii.”
Zis și făcut. Doar că la etajul doi începe să-mi vină să vomit de la duhoarea din aer. La patru, deja amețisem.
Practic, un etaj întreg era împărțit în două „companii”: jegoși și curați. Am fost cazat la jegoși. Era pat lângă pat, dar nu era ocupat nici pe sfert. Căldură. Duș cu apă caldă, compus din două cabine fără uși.
Șefi de cameră, colaboratori: Ploieșteanul și Marian:
— „Hai, treci la duș, că-i obligatoriu.”
Mersi, asta și voiam. În scurt timp am devenit prieten cu ei.
Apoi a venit masa de seară, aceeași mereu: o apă fiartă cu fidea, cu o boare de Vegeta, plus trei felii de pâine. Iar eu mă gândeam la pâinea lăsată la intrare: dacă tot ne dau pâine, de ce nu pot intra cu a mea, să mă satur și eu?
Facem grup, mergem la fumat și ne întoarcem. Stingerea.
5:30 — Deșteptarea.
Afară maxim la ora 6!
Păi stai așa: pe ușa la baie figurează că la ora 7 ne putem bărbieri. Dacă plecăm la 6, unde ne bărbierim, în tramvai?
— „Ce, bă, comentați? Marș afară! Voi cerșiți, nu aveți nevoie de bărbierit!”
— „Veniți înapoi între 17 și 20.”
Ne conformăm. Nu le mai aducem aminte că nu aveam voie să ne spălăm hainele la duș și nici să le punem la uscat.
Trec câteva zile. Toate paturile încep să se umple. Duhoarea plutește în aer. Sunt mulți care refuză să facă duș și sunt băgați de șefi cu forța la baie și spălați cu mătura.
La câteva zile, unul dintre ei reușește să strecoare un cuțit și îl atacă pe Ploieșteanul în baie, de frica apei. Cred că și acum îl dor oasele de la câtă bătaie și-a luat acolo.
De ce duhoare? De exemplu: oricine făcea, benevol sau silit, duș, se îmbrăca cu aceleași haine, indiferent că îl plesnise diareea în pantaloni. Și totul era ok.
Dimineața venea paznicul, dădea cu tonfa în paturi să ne trezească. Seara o învârteau prin aer ca ciobanii și făceau mișto de noi. De… cine mai era ca ei? Falcon, nene, nu orice firmă. Țărani de oraș. Din toată echipa doar vreo trei-patru erau băieți finuți și simțiți.
Și asta în frunte cu șefuleții lor, care ne tot amenințau să nu mai venim cu sacoșe, că ei nu sunt obligați să ni le păzească, că au să cheme REBU noaptea să le ducă la gunoi. Aflasem de la alții că se mai întâmplase în trecut.
Păi eu nu am dreptul la lucrurile mele? Sunt animal sau ce?
Încă câteva zile și apare Marioara Morărescu, un popostrop însoțit de încă șapte de-ai lui. Ține-te, nene: masturbări în văzul tuturor la duș, babardeli în pat, sub pat, miros de fecale.
Greață. Scârbă.
Cod galben de ger. Vin boscheții la orice oră, aduși de „nino-nino”. Încerc să dorm pe jos — în fiecare pat erau deja câte doi. Reușesc. Degeaba.
La două noaptea, pune lângă mine un nespălat adus cu japca. Inevitabil, iau de la ăla ce aveau deja mai toți: păduchi. Literalmente urlu de draci.
A doua zi: SAMU, doctor, tratament antipăduchi, plus multe haine care trebuie schimbate zilnic.
Dimineața mai găsesc hainele din sacoșă lipsă. Paza urlă la mine că sunt nebun, că n-am avut.
Alt drum la SAMU, alte haine. Plus drum la psihiatru pentru antidepresive. Spre marele meu noroc, primesc și patru Xanax de 0,25, cu recomandarea „una la nevoie” și bilet către Palade că pot intra cu ele.
Încet-încet, mă curăț, dar sunt obligat să dorm în pat cu altul. Pe care îl aud plecând noaptea la WC desculț și mă gândesc la bălțile de urină de pe jos. Nu de alta, dar o să se urce înapoi în pat. Nu mai apucă.
Brusc se aprind luminile și urlă paznicul:
— „Alarmă! Evacuare! Incendiu!”
Boul care plecase la WC fumase și aruncase chiștocul pe o țeavă care ducea la niște cârpe și…
Am stat o oră afară, în frig, și apoi am fost urcați înapoi. Aveam deja o premoniție, care s-a dovedit realitate din seara următoare:
— „Începând de astăzi nu se mai fumează în incinta complexului. Vă scrieți numele pe pachetul de țigări și îl puneți în cutie. Îl recuperați dimineața.”
Ne-am adunat sus toți fumătorii, am făcut scandal să vină directorul. Unul chiar a amenințat că se sinucide, după ce omoară cât mai mulți paznici. Adică ce-i asta? Nici la pușcărie nu aveai interzis să fumezi.
În seara aceea am câștigat: am putut fuma.
A doua seară, însă, am fost anunțați să nu mai venim cu țigări, că ni le aruncă.
Am avut proasta inspirație să-l întreb pe șefuleț de ce. Moment în care s-a înroșit la față, i s-au umflat venele, a ridicat tonfa și mi-a răspuns „elevat”, pe un ton urlat:
— „Pentru că nu suntem obligați să-ți păstrăm țigările, bă! Ai înțeles?!”
Nu. N-am înțeles, țăran prost. Mă gândeam doar de ce îmi povesteau alții cum ai avut gâtul în ghips acum câțiva ani.
Știam că este ultima noapte pentru mine acolo. Am făcut un duș, nu am mai servit „motoreta”. Aveam nevoie de țigară și făceam spume.
0,5 Xanax. Noapte bună.
A doua zi: adio, Palade — hâr, hâr!
Mai bine mă duc pe gară.
Chiar dacă este aproape Crăciun.
Și frig.
Rău.
← Înapoi la Acasa