Am scris această carte dintr-o multitudine de motive. Impulsul inițial a fost revolta. Din cei 12 ani de viață pe stradă, primii 4-5 au însemnat experiențe mai mult decât negative. La început credeam că sunt pur și simplu un om ajuns în situația de a trăi pe stradă. A fost nevoie însă de mult timp ca să înțeleg că, pentru unii, nu eram decât un număr de dosar, un bun producător de bani și de activitate. Aici intră ONG-uri, instituții publice de protecție socială, diverse asociații, adăposturi etc. Încercam, ca idiotul, să aduc la cunoștința publicului toate aceste lucruri, în speranța că oamenii nu se vor mai lăsa influențați de minciunile din media. Păi, cu ce? Și, mai ales, cu ajutorul cui? Al celor care vor să-și păstreze scaunul călduț? Imposibil. Ca de obicei, la noi. Nu voiam decât să fiu lăsat în pace. Să trăiesc liber, fără să deranjez pe nimeni și fără să mă deranjeze nimeni. Nu voiam nici măcar un leu de la stat. Omul fără leu... Credeam că se poate. Nu, nu se poate. În loc să-mi fie cald și bine într-un sac de dormit, când vine iarna trebuie să ajung obligatoriu într-un adăpost de noapte, să pierd tot ce am acumulat o vară întreagă și să mă îmbolnăvesc de nervi. Și de mers. Iar dimineața, ușile se deschid și sunt dat afară până seara... Toate astea pentru ca unii să-și facă planul financiar și să-și justifice activitatea. Totul susținut legal. O porcărie. Am ajuns să plec în străinătate, în speranța că va fi mai bine. Nu este. Într-adevăr, în ceea ce privește nivelul de trai, este o altă mâncare de pește, dar nu și în ceea ce privește etnia și salahoreala. Ia și închiriază-ți ceva, dacă poți... M-am întors. Am făcut COVID-ul într-un tren părăsit. Am stat vreo cinci ani în corturi, într-o zonă ferită. Apoi, date ba că „cade pomul”! Iar asta înseamnă că, dintr-un moment în altul, poți rămâne din nou fără locul în care stai. M-am îmbolnăvit grav și am stat luni de zile la pat, fără să pot merge. Perfect. Am scris cartea. De la Paște, este la editor, în „citire”... Încep să merg și vreau să o termin așa cum scrie la carte. Nu am cum. Notebookul are bateria explodată de mult. Găsesc la tomberon un powerbank, îl desfac, scot elementii și îl repar. Degeaba. Nu am curent. Un sistem fotovoltaic, fără rezervor și invertor, mă duce la 500 de lei. Pentru unii nu înseamnă mare lucru. Pentru mine înseamnă aproape tot. N-am cui să-i cer. Trăiesc doar din PET-uri și sondaje de opinie. Practic, trăiesc doar din voință. Am un câine căruia îi asigur mai mult decât îmi asigur mie: loc sub plapumă, mâncare și iubire. Pentru el aș face orice ca să-l protejez. Bineînțeles, iar n-am bani să-i fac un pașaport, că nu se știe... Nici eu nu am unul, în afară de cel valabil pentru zona UE. Cartea asta este, de fapt, apologia nebuniei. Este viața de stradă văzută prin ochii mei. Ochii voștri sunt prăfuiți de minciunile „socialului”. Vreau să vă spăl un pic. Probabil că nu este nici 10% din ceea ce vreau să comunic. Nu am reușit mai mult. Sunt luni de zile scrise pe un amărât de smartphone. Nici măcar nu pot să-i dau un format PDF sau EPUB. Așa că nu mă înjurați. Conține câteva zeci de fișiere în format ODT sau DOC. Dar măcar există. Măcar am reușit să o pun pe masă. Iar în momentul în care o să am cu ce, promit să scriu versiunea 2.0, iar celor care au cumpărat-o pe aceasta le-o voi livra gratuit. Orice sugestie sau orice altceva în afară de înjurături este binevenit la grogan@forhantes.ro sau forfahtes72@gmail.com
Ioana Pelehatai / https://scena9.ro „Eu, fantoma cu buletin” e o carte scrisă din interiorul unei realități pe care cei mai mulți dintre noi o preferă supra-simplificată sau, și mai lejer, ignorată. În realitea aia, se negociază zilnic între supraviețuire, oboseală și demnitate. Dar autorul nu-ți cere, cititorule, nici compasiune, nici indulgență, și nici nu se menajează pe sine. Își asumă ceea ce numește propriile greșeli, dar refuză să lase lumea să-și spună liniștită în continuare povești nemuritoare despre oamenii străzii. Pe pagină te-ntâmpină cuvinte tăioase, uneori chiar cinice, dar alteori surprinzător de tandre — mai ales atunci când vorbesc despre fragilitate, animale sau rare forme de solidaritate reală. Rezultatul e o serie de viniete uneori incomode, pentru că nu mai lasă loc de interpretări confortabile. În spatele fiecărei întâmplări stă o observație precisă despre ce înseamnă lipsa de acces la lucruri de bază (apă, curent, siguranță) și despre cum funcționează, de fapt, sistemele de ajutor, indiferența și ipocrizia. Departe de a fi despre excepții, cartea asta e despre un sistem care produce și apoi ascunde astfel de vieți. Nu e, însă, o carte care încearcă să te facă să plângi. Mai degrabă te obligă să vezi. Și, odată ce-ai văzut, să-ți fie greu să te întorci liniștit la povești comode”.
Trebuie să mă grăbesc. Iar „cade pomul”, iar vine iarna, iar n-am unde sta. Asta-i bancul cu iarna. Ăla real.